Este, poate, dificil de descurcat ițele unei istorii ale cărei relatări şi interpretări sunt indubitabil marcate de subiectivism, de interese diverse şi de o dorință bolnavă de denaturare iar evenimente recente, pătate de mizeria carecterului unor profitori de cea mai joasă speță, au tendința de a întuneca până şi minți bine intenționate. Departe de orice astfel de discuții, măcar câteva vorbe nu ar fi trebuit să treacă pe lângă o națiune fără a fi ascultate şi nu doar auzite, câteva gesturi ar fi trebuit să fi fost înțelese şi nu doar văzute iar, dintre toate, acum simt nevoia să le remarc doar pe acestea: ”A sosit momentul, după 20 de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului.”, spunea Regele în discursul său din Parlament în 2011 în aceeaşi zi în care refuza să-i strângă mâna celui pe care-l consider principalul vinovat pentru situația în care România se află azi, celui pe care-l condamn ca fiind rădăcina copacului răului care a crescut umbrind România şi făcând ca la umbra sa să nu poată creşte absolut nimic bun, părintele majorității jigodiilor politice şi realul născător al neo-comunismului românesc, Ion Iliescu.
A murit Regele… trăiască ”regii”! ”Regii” județelor stăpânite de sărăcie, ”regii” unui popor din ce în ce mai needucat, ”regii” oamenilor bolnavi şi lipsiți de tratament, ”regii” unei țări ale cărei drumuri sunt, parcă, aceleaşi ca în 1921, ”regii” iobagilor moderni, ”regii asfaltului”, ”regii manelelor”… România este azi, se vede bine, un fel de monarhie… o grobiană formă de monarhie neconstituțională, o monarhie în care domnesc sute de ”regi, regine şi prințese” cu sânge nu albastru ci negru, un negru al imbecilității, un negru al doliului peren pe care ar trebui să-l purtăm pentru România, dacă este să fim sinceri cu noi înşine, un doliu la care am putea renunța doar dacă ne-am opri din a ne întreba ”ce ar fi fost dacă…?” şi vom începe să ne întrebăm şi să acționăm pentru a vedea ”ce va fi dacă…?”
Odihneşte-te în pace, Majestate!
Noi rămânem sub domnia canaliilor şi sper că, deşi fără a ”trăi”, vom supraviețui.
Ciprian Danciu
