România lumânării aprinse

Un sat undeva între Buzău şi Brăila. Un sat care, ca multe alte localități rurale, acum a rămas populat doar de bătrâni, genul de localitate în care până şi un deces este privit cu o oarecare morbidă bucurie, evenimente precum un incendiu, un deces sau alte năpaste fiind, precum dorita durere de măsea pentru Sisoe al lui Topîrceanu, singurele lucruri care ”se întâmplă” spre a le da oamenilor un semn că încă mai există. Ei, bătrânul şi bătrâna, erau în casă când bătrâna cade, răpusă fiind de o problemă medicală(cardiacă, am înțeles de la ginere). El, puțin ”trotilat”, işi anunță fiica aflată nu la mare distanță de sat, în unul din cele două oraşe. Ajunsă la casa părintească într-un timp relativ scurt, îşi găseşte mama în pat înconjurată de oameni ai satului, toți cu lumânări aprinse. Fiori reci o trec dar îşi păstrează calmul şi întreabă, fără a fi crezut cu adevărat că era nevoie, dacă salvarea este pe drum. Astfel constată că… niciuna dintre cele aproxinativ 20 de persoane prezente nu chemase salvarea. Nimeni dintre toți cei care se îngrijeau ca bătrâna să nu cumva să se stingă fără creştineasca lumânare aprinsă la căpătâi nu se îngrijise să încerce să facă ceva astfel încât bătrâna să… nu se stingă. De altfel, singurele posibile preocupări în satul respectiv sunt ridicarea pensiei şi urmărirea programelor TV, programe care, urmărite cu religiozitate în lipsa altor preocupări, oferă ideea că este imposibil ca oamenii să nu fi auzit de numărul unic de urgență 112, număr destul de des folosit când vinul sau țuica îi dau câte unui bătrân impresia că a întinerit şi, spre dulce amintire a tinereților apuse, îşi altoieşte uşor, slabit de bătrâneți fiind, baba care nici ea nu mai este la fel de sprintenă cum era în alte vremuri.

În ”România lumânării aprinse”, oamenilor care încă nu s-au îndepărtat de rațiune, oamenilor cinstiți, oamenilor care se luptă cu viața, cu statul, cu subdezvoltarea țării pentru a pune cinstit o pâine pe masa copiilor lor, tuturor acestor oameni le va fi, în curând, ruşine că nu fură. După tot felul de ideii crețe, unele aplicate şi altele doar anunțate, de la eliberări înainte de termen la sume compensatorii pentru deținuți, aflu acum că proiectul care prevede executarea pedepselor la domiciliu este cu un pas mai aproape de a deveni lege primind avizul Comisiei Juridice a Senatului. Deci… infractorul va fi condamnat cu executarea unei pedeapse privative de libertate dar… nu prea. Cât de curând polițiştii, procurorii, judecătorii şi personalul din penitenciare vor fi obligați să prezinte scuze infractorilor pentru că acțiunile şi deciziile fiecăruia dintre ei au dus la descoperirea, condamnarea şi menținerea în arest a infractorilor asta în vreme ce victimele vor fi, probabil, obligate să despăgubească tâlharul, violatorul sau hoțul.

De ce se întâmplă toate acestea? Pe fond nu pe Dragnea, Iordache sau Toader îi învinovățesc. Nu! Pe fond, ei au fost duşi în punctul din care ne vor pune în situația aceasta datorită nouă, poporului. Oamenilor din România aia ”profundă” şi ”civilizată” care ”vor spitale nu catedrale”, care urlă din rărunchi că ”toți politicienii sunt la fel”, care ”se pişă pe el de vot” şi care, sub aceste pretexte, nu-şi mişcă curul ăla civilizat şi mega-educat ca să voteze, lăsând, astfel, ”România lumânării aprinse”, pe care o miştocăresc în cele mai multe cazuri, să dicteze soarta şi, în mod oarecum ironic, aprinzând, în creştinesc obicei, lumânarea la căpătâiul țării când aceasta se stinge, fără a încerca să ”sune la 112” în zi de mare votare. Şi uite aşa îmi vine tare greu să deosebesc la bază ”România lumânării aprinse” de clamata ”Românie profundă” pentru că-i văd pe toți ținând, fiecare în felul lui, ”lumânarea aprinsă” nu în semn de speranță, de dorință ci în semn de resmnare sau, mai clar, ca dovadă a unei crunte imbecilități. Sătenii de mai sus au o scuză, spre deosebire de locuitorii ”profunzi” ai unei țări atât de… ”profunde” în teorie încât rămâne absolut nedescoperită în practică.

Şi să nu mor de ciudă? Să nu mă enervez pe toată hipstero-cretinitatea isterizată la maxim care cântă afon civic ”oda politicianului la fel”? Sistemul electoral din Afganistan cere ca cetățenii care doresc să voteze să se înregistreze la un centru special de unde primesc un carnet de alegător în baza căruia vor vota.
În urmă cu două zile la un astfel de centru din Kabul era adunată o mulțime de oameni pentru a se înregistra in vederea alegerilor legislative ce urmează în luna Octombrie. 57 de morți si 54 de raniți este bilanțul tragic al atentatului de acum două zile de la acel centru. Vorbim despre un oraş în care astfel de evenimente au devenit o dureroasă banalitate, un oraş în care oameni profund religioşi nu se mai duc la moschee doar de teama atentatelor, pentru a evita locurile aglomerate care sunt posibile ținte ale teroriştilor, un oraş în care mersul la cumpărături reprezintă o aventură din care rişti să nu te mai întorci. În aceste condiții, peste 200 de oameni aşteptau adunați în acelaşi loc să-şi ridice carnetul de alegător pentru a putea… vota.

Comparați, vă rog, şi trageți concluziile.

Ciprian Danciu.
PS: întâmplarea cu bătrâna este absolut reală.
PPS: din păcate, şi atentatul cu 57 de morți este cât se poate de real şi un eveniment aproape banal în capitala Afganistanului numărul victimelor fiind cel care-l face puțin mai diferit de atentatele, aproape zilnice, mai puțin săngeroase.

Please follow and like us:
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enjoy this blog? Please spread the word :)