Unde suntem?

După parcurgerea unui drum lung de 27 de ani mi se întărește convingerea că ne-am rătăcit. Nu știm unde suntem însă, mai grav, lăsăm impresia că…nu știm unde vrem să ajungem.
În prima decadă post-revoluționară acuzam „greaua moștenire comunistă” pentru lipsa progresului real. În perioada ce a urmat se acuza, cum încă se face, „greaua moștenire a guvernului condus de X sau Y”. 27 de ani de scuze pentru 19 de milioane de „probleme rămase nerezolvate”. Ceaușescu a ținut frâiele României doar 24 de ani. Am avut cu doi ani mai mult pentru a ne „pune pe picioare” dar suntem încă îngenuncheați.
După 27 de ani de chinuri, pe alocuri mai mari decât am suportat în 24 de ani sub Ceaușescu, sunt încă oameni care, în ciuda unei realități pe care o simt în cele mai dureroase feluri, cred în politici de stânga frumos ambalate în promisiuni amețitor de irealiste. Poate pentru că tabletele fac foamea să pară suportabilă? Să fie, oare, lipsa unui loc de muncă mai ușor de trecut cu vederea schimbând între ele cele 50 de posturi la TV? Să fie dorul de cei surghiuniți la cules de căpșuni mai ușor de suportat văzându-i mustața lui Dragnea care înlocuiește cu succes zâmbetul lui Iliescu?(da, surghiuniți, pentru că au fost izgoniți efectiv, exilați, fără cale de întoarcere, de o economie putredă, deportați de sărăcie).
Ce se întâmplă cu noi? Unde vrem să ajungem? Oare să fim animați în a face alegeri proaste de o puternică și inconștientă nevoie de a ne autoflagela?
Ce ne face atât de orbi încât să nu vedem faptul că tehnicile de subjugare practicate de regimul comunist nu au făcut decât să-şi modifice formele? Avem grupuri de interese care s-au erijat în „societate civilă” manipulând orice fenomen de masă, deturnând sau „îndulcind” multe din „zbaterile” noastre din stradă. Avem adevărate „jurnaliade” declanșate punctual, țintit în cazul apariției unui politician „curat” care amenință „lupta socialistă”. Avem adevărate acțiuni de manipulare şi îndoctrinare, derulate în maniere de 10 ori mai dezgustătoare decât se practica prin „Scânteia” sau la TV, prin aceleași canale media care se îngrijesc de jurnaliade si, culmea, în multe cazuri noi plătim pentru asta. „Dragi tovarăşi, este totul bine! Marele progres muncitoresc se află pe calea cea bună! Nu ascultați pe cei care vor să deturneze progresul socialist, vouă vă merge mai bine decât meritați”. Avem, cum spuneam mai sus, adevărate deportări în masă, în sclavia speranței ce o oferă un loc de muncă în străinătate. Pedepsele cu „muncă silnică” au căpătat forma muncii prost plătite şi am ajuns, în mod paradoxal, să-i considerăm norocoși pe cei ce „le-au primit”. Galantarele pline cu produse pe care nu ni le putem permite îmi par a fi un act de cruzime cu mult mai grav decât galantarele goale de până în ’89, iar „apa caldă, căldura, gazul şi curentul”, deși acum sunt la discreție, sunt utilizate de mai puțini oameni decât până la revoluție, nu ni le permitem.
Cu toate acestea….aplecăm încă urechea către stânga. Ne place așa?
În dreapta nu curg lapte și miere, nu! Departe de mine acest gând! Cred însă că dreapta merită acum o șansă. Cred în capacitatea dreptei de a începe să ne ridice din evidenta mizerie în care părem captivi.
O dreaptă dezbinată face deliciul stângii prin a-i „face jocurile” însă unirea dreptei sub același „drapel de luptă” este acum departe de a deveni o decizie de luat în seamă și pentru noi asta însemnă ani buni de dezastru, minciuni, amăgiri și, cum explicam, o nouă formă de dictatură a stângii.
Nu-mi rămâne decât să mă hrănesc cu speranța că din drepta se va ridica, sub Ludovic Orban, un Partid Național Liberal suficient de puternic încât să elimine o stângă profund mizerabilă.

C.D.

Please follow and like us:
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enjoy this blog? Please spread the word :)